Mihai Ifrim

Un element omniprezent în cărţile despre marketing şi vânzări este supremaţia sentimentelor asupra raţiunii – deducţie decursă din analiza motivelor de cumpărare. Unii merg îndeajuns de departe încât să spună că gândirea nu e folosită decât pentru justificarea unei decizii, pentru că “luarea ei se face doar cu inima”.

Sunt de acord într-o anumită măsură, dar asta ne-ar face pe toti niste iraţionali 100%. Iar orice absolutizare este un nonsens, inclusiv aceasta.

Aşa cum demonstra Dan Ariely în Predictably Irrational, noţiunea de om hiperraţional e falsă, deşi se bazează toată economia clasică pe această credinţă. Omul este mai mult iraţional, dar nu complet iraţional. Aceasta în pofida faptului că aceste noţiuni au sensuri peiorative bine conturate (raţional – om integru, echilibrat; iraţional – bătut în cap). Întreabă orice cunoştinţă, cum se consideră a fi, raţional sau iraţional?

Aşadar feeling >> thinking? Asta e o convingere foarte periculoasă din punctul meu de vedere. Să nu uităm totuşi că gândirea e principala noastră armă în războiul împotriva superficialităţii. Fără gândire ne-am putea lăsa păcăliţi până şi de cele mai penibile minciuni. Însă chiar dacă nu există scopul înşelăciunii (potrivit definiţiei minciunii), tot putem greşi în varii situaţii de viaţă.

De câte ori nu ne angajăm în discuţii contradictorii inutile? De ce? Pentru că avem siguranţa în ceea ce spunem, gândim, vedem, auzim, ştim, cunoaştem, experimentăm. Dar pe ce se bazează această siguranţă? Putem afirma că cunoaştem obiectiv realitatea?

Uneori un mic detaliu poate altera întreaga percepţie asupra unui “ceva”. E precum diferenţa între – şi + într-un rezultat matematic. E ceea ce Stephen Covey numeşte

paradigm shift – informaţie care schimbă cu totul felul în care te raportezi la o situaţie.

Un gând care modifică întregul registru al sentimentelor.

E.g. 1. Un om aleargă dupa un altul pe stradă, încercând sa-l prindă? Ce simţi în acest moment?

1.1 Dar dacă ai vedea că de fapt primul îi furase acestuia portofelul? Mai empatizezi pentru fugăritul cuprins de spaimă că nu scapă?

2. În caz că ţi s-ar întampla chiar ţie şi l-ai prinde pe nemernic, ce pedeapsă crezi că ar merita?

2.1 Dar dacă te-ar implora să-l ierţi, pentru că nu are ce mânca şi e disperat? Ţi-a tăiat din elanul de a suna la poliţie?

2.2 Dar dacă ai avea o mică banuială că minte (adidaşi de firmă sau alt indiciu ce ridică suspiciuni), l-ai mai lăsa să scape?

E evident că a citi aceste rânduri nu se compară cu a trăi o reală experienţă de acest gen. Dar dacă acum, relaxat, în scaun la computer, perfect relaxat, îţi poţi imagina diferenţele de percepţie dintre aceste situaţii (care sunt de fapt urmări în cadrul aceleiaşi ipoteze iniţiale), nu e greu să realizezi cum te poate afecta acest lucru în viaţa cotidiană.

Ceea ce vreau eu să subliniez prin acest articol e că nu poţi evalua corect un eveniment fără toate informaţiile care influenţează un anumit proces. Iar întrucât nu vei avea niciodată toate informaţiile necesare, e bine să ai un strop de prudenţă în toate.

Synthesizing quote:

Doubt is the key to knowledge.

În continuarea precedentului articol aş dori să aprofundez discuţia începută despre comunicare şi hărţi perceptuale. Deşi voi crea ulterior un articol special pentru acest concept vital pentru înţelegerea… practic a oricărui lucru, vreau mai întâi să explic pe scurt noţiunea. Faţă de definiţia clasică a hărţii (care înglobează şi “orice intră prin simţuri” ), eu mă voi referi mai mult la sensul abstract.

Ceea ce numesc eu hartă a percepţiei cuprinde:

• -informaţii (populaţiile statelor lumii, anatomia corpului uman)
• -experienţe (dau doar 2 exemple, de la supravieţuirea într-o criză economică la culesul viei din ’97)
• -gusturi / preferinţe (Coca-Cola, cubism, munte în loc de mare, tehnologia japoneză)
• -know-how (crearea unui şerveţel Origami, reţeta sosului de acum câţiva ani de la shaormeria Genin, parcarea în rampă pe timp de iarnă)
• -valori (etică, dreptate)
• -credinţe (germanii sunt muncitori)
• -fobii & alte caracteristici  comportamentale etc

Când am adus în discuţie conceptul de limbă m-am referit la suprapuneri de hărţi la oricare dintre aceste categorii.

Adica ceea ce mulţi numesc a rezona cu cineva. Această rezonare e un fenomen de prim rang în viaţa de zi cu zi. Toţi ne ghidăm după diferite asemănări ale propriei persoane cu mediul înconjurător. Căutăm să fim în compania oamenilor similari nouă. Cei ce se aseamănă se adună, ar fi o vorbă din bătrâni.

Şi cu oamenii foarte diferiţi rezonăm într-un fel sau altul. E ceva care ne leagă, o punte (o experienţă comună, un domeniu de activitate, o caracteristică a personalităţii, o preferinţă rară, o atitudine). Oricât de incitantă ar suna învăţarea de la oameni diferiţi, fără o parte care să ne placă (sau să o tolerăm cel puţin) e extrem de greu să pastrezi contactul.

Pe lângă asta, chiar şi în cadrul aceleiasi punţi, sunt diferite  grade de rezonare. Aşa cum spuneam aici, e nevoie de un cunoscător pe măsură ca să-şi dea seama de nivelul real al skillului de language mastery al interlocutorului. Totuşi dacă diferenţa de nivel e prea mare, aceştia n-au cum să rezoneze (Marcel şi Gigel în figura de mai jos), precum doi dansatori care se mişcă asincron. Nu poţi învăţa direct de la “foremost expert in the field” dacă nu ai cel puţin cunoştinţele aferente nivelului său.

Roger Federer poate că a avut cel mai bun antrenor posibil pe vremea junioratului, dar e limpede că acesta nu avea cum să-l antreneze şi la profesionişti. Ce te-a adus într-un anumit loc, nu te va duce de acolo mai departe. Ca să fac o analogie simplă cu mersul – muşchii necesari pentru primul pas în faţă cu dreptul sunt diferiţi faţă de cei utili pasului cu stângul.

La fel doi oameni pot fi fani snooker într-o măsură mai mare sau mai mică. S-ar putea uita oricând cu plăcere împreună la un meci, dar dacă finala CM de la Sheffield s-ar suprapune peste finala Uefa Champions League, poate că n-ar mai rezona ca şi opţiune de vizionare, în acest caz.

Synthesizing quote:

“What you seek is seeking you.”

Un lucru care mi se pare oarecum absurd în majoritatea job description-urilor pe care le-am întâlnit este ubicuitatea acestei cerinţe – excellent communication skills. Ce înseamnă “excellent communication skills” mai exact? Ce justificare ai avea pentru această nevoie? Ok, înţeleg, ca jurnalist, salesman, marketer sau specialist HR asta faci toată ziua şi e logic să ţi se ceară să fii capabil să-ţi exprimi părerile şi ideile.

Dar ce treabă au contabilii, gestionarii de stocuri sau analiştii de orice fel care stau numai la calculator şi efectuează operaţii repetitive de unii singuri? Şi pentru asta ai nevoie de nepotul lui Mussolini?

Sunt de acord cu faptul că în mediul actual de business e musai să fii capabil să comunici pentru a lucra la eficienţă maximă, însă această cerinţă e vagă şi lasă loc de interpretări.

Depinde foarte mult de percepţia fiecărei persoane faţă de ce presupune acest lucru. Comunicare = exprimare corectă? Exactă? Clară? Concisă? Argumentată? Sau trecem în abilităţi de orator sau sales pitcher (presentation skills)? Unii se pricep la joke telling, alţii la debating sau persuading, alţii au pur şi simplu ”darul povestirii”. Care dintre acestea intră în categoria “excellent communication skills”? Toate?

Dar ascultarea? A asculta e în sens propriu opusul vorbirii, dar e o abilitate de două ori mai valoroasă decat exprimarea pretenţioasă în contextul unui dialog – în opinia mea. Însă nu vezi pe nimeni să ceară “listening skills”. E ce-i drept şi mult mai greu de evaluat decât talentul oratoric. O vorbă veche spune – “mai degrabă taci şi laşi lumea să creadă că eşti prost, decât să deschizi gura şi să înlături orice dubiu”.

Unii oameni pot într-adevăr să se exprime sublim, dar fără nici o noimă. De obicei aceştia se numesc politicieni. Dar cu toţii cunoaştem “mori stricate” care nu se opresc din vorbit nici cu pumnul adânc înfipt în gură. Ma întreb câţi şi-ar dori cu adevărat un astfel de “communicator”. Dar asta se cere.

Împărţind oamenii în extravertiţi şi introvertiţi, unii au în mod intrinsec avantaj asupra celorlalţi. Într-o lume dominată (atât numeric cât şi conceptual) de extravertiţi, introvertiţii sunt obligaţi să-şi şlefuiască nişte puncte slabe (în loc să şi le dezvolte pe cele tari) doar pentru a fi pe picior de egalitate cu alte persoane mai puţin competente într-o arie de selecţie al unui domeniu de bază. Repet, nu vorbesc de cazuri în care componenta socială e un criteriu vital în diferenţiere.

Voi lua un alt caz ipotetic. Opusul “morii stricate” mai sus amintite e “mutul care tace şi face”. Cu siguranţă fiecare cunoaşte şi astfel de oameni. Aceste  persoane nu au nici o şansă la interviu. Nu se vând cum trebuie. Însa cum fiecare defect este balansat de alte calităţi, “mutul” poate ascunde competenţe mult superioare “morii stricate”, iar asta e o regulă şi nu o excepţie.

Un exemplu cât se poate de simplificat:

Cifrele nu mint, evaluatorul  va alege pe bună dreptate moara stricată. Dar totuşi câţi şefi nu şi-ar dori un subaltern care nu necesită supraveghere, ascultă tot ce-i spui, dar care se rezumă la un feedback foarte concis? Nu toţi dezvoltăm maşini de F1 pentru a fi strict necesar exprimarea tuturor detaliilor cu o acurateţe lingvistică apoteotică.

Omul se adaptează rapid la nevoie. E mult mai uşor să atingi un nivel decent de comunicare prin practică decât un nivel mult mai ridicat de competenţă profesională prin abilităţi superioare de comunicare. Repet, ceea ce nu înţeleg eu e de ce se porneşte de la acest nivel? În multe scale ”excelent” e nivelul maxim. Se consideră că nu îţi mai dezvolţi aceste abilităţi? Dacă da, atunci ce calificativ îţi poate descrie obiectiv abilităţile după 3 ani de experienţă? Magnifice? Nemaivăzute? Utopice?

Job description CEO:

Requirements:

-divine communication skills

Right?!

____________________________________________________________________

Eu personal am altă percepţie despre ceea ce reprezintă “excellent communication skills”.

Def: a comunica bine = a “traduce” informaţiile schimbate cu exteriorul în mod corect, în ambele sensuri.

Folosesc cuvântul “traduce” într-un sens mult mai mult propriu decât abstract.

Perceptul NLP “Harta nu este teritoriul” presupune că fiecare om are un sistem personal de referinţe alcătuit de credinţe, valori, păreri, opinii, experienţe trecute etc şi se raportează la mediul extern printr-un cod autodeterminat – mai pe scurt, fiecare are o limbă a lui.

E.g. Anumite convenţii nu pot fi alterate în nici un fel. Cifra 0 are aceeaşi semnificaţie matematică pretutindeni. Dar pentru un programator alternanţa între 0 şi 1 poate fi diferenţa între corect şi greşit. Expresia “cost 0” variază de la o tehnică de marketing ultraabuzată în România la o evaluare de tip cost-beneficiu.

Cuvântul “scaun” înseamnă acelaşi lucru pentru oricine, dar contextul poate influenţa percepţiile.

-Adu-mi un scaun să pot schimba becul.

-Poftim!

-Ăsta e scaun ?!

Astfel, doi oameni care vorbesc aceeaşi limbă (ale aceleiaşi ţări) pot vorbi două limbi total diferite – dacă ar discuta despre opţiuni politice.

În “Conversatii dificile” autorii propun ideea că în fiecare “schimb”/discuţie/dialog există în paralel trei planuri: cele două percepţii (hărţi) corespunzătoare fiecărui interlocutor – ce înţelege fiecare – şi dialogul propriu-zis.

Mie mi se pare o idee cel puţin rezonabilă, care derivă din asemănarea cu “Teoria minţii” (model personal pe care îl are fiecare om despre mediul înconjurător – cum crezi tu că va reacţiona celălalt sub influenţa unor stimuli externi).

Mergând în profunzime şi făcând un mic joc logic, dacă fiecare om are harta/limba lui şi există peste 7 miliarde de oameni => sunt peste 7 miliarde de limbi diferite, toate într-o continuă schimbare, unele dispărând (cu sutele de mii pe zi), iar altele născându-se (şi mai multe). S-ar încumeta cineva să traducă şi să unifice aceste limbi? Ăsta da dicţionar poliglot! În sens alegoric, omenirea e practic în acelaşi stadiu de după încercarea  de a crea Turnul lui Babel (raportat la timpul universului, chiar aşa şi e).

Totuşi în ultimul timp specia umană  se chinuie să reducă efectele acestui blestem. Prin educaţie încercăm să unificăm sau măcar să absorbim nişte convenţii universale, o bază de la care putem pleca pentru legături ulterioare. Matematică, fizică, biologie, lingvistică, metoda inginerească, toate sunt cuvinte comune de care ne putem folosi pentru a înţelege / a ne face înţeleşi într-o discuţie.

Desigur, poate exista şi situaţia în care interlocutorul să pretindă că “vorbeşte pe limba ta” – din varii motive şi pentru varii beneficii. Şansele tale de a descoperi înşelăciunea sunt direct proporţionale cu cât de bine cunoşti limba. Putem găsi exemple în orice ipostază a vieţii de zi cu zi.

Dacă te pricepi la mecanică îţi vei da seama de skillul individului care trebuie să-ţi schimbe filtrele doar după felul în care ridică capota.

Dacă ştii măcar o boabă de germană îţi vei da seama că “deşteptul” care vrea să-şi dea importanţă începând cu “es ist kalt heute” într-o zi de vară la terasă e analfabet.

Poţi pretinde în multe situaţii că l-ai citit pe Nietzsche, dar ai grijă să nu fii în preajma unui doctor în filozofie.

Poate credeai că eşti un mare fan al seriei “Naşul” până când l-ai văzut pe Tom Hanks în You’ve got mail.

La fel şi cu “excellent communication skills”. ORICUM candidatul va ajunge la interviu şi îţi vei da seama de nivelul său. Pentru ce ai cere de la bun început aşa ceva? Fiind considerat un criteriu de eliminare, nu ar fi un raţionament logic din partea oricărui candidat să pună asta în CV?

Şi cum rămâne cu cele trei planuri paralele? Ei bine, e la latitudinea fiecăruia câtă cunoaştere este dispus să integreze pentru a comunica mai eficient. În mod evident nu putem învăţa 7 miliarde de limbi într-o perpetuă mişcare browniană.

În multe cazuri totuşi, nici măcar cu toate eforturile interlocutorului de a traduce, nu poţi să înţelegi ce spune. Asta se întâmplă când se întâlnesc doi oameni foarte diferiţi. Atât de diferiţi, încât e ca şi cum ai încerca să simţi cu un simţ pe care tu nu l-ai avut niciodată. Nu rămâne decât să te straduieşti să te perfecţionezi în mod continuu.

Synthesizing quote:

Do not say a little in many words but a great deal in a few.

Pythagoras

Întrucât anul se apropie de sfârşit, mi-am propus să mă mai achit de promisiunile pe care le-am făcut pe parcurs. Deşi vroiam să-l înglobez într-un peisaj mai cuprinzător, mi-am amintit că aici am spus că voi face un articol special despre acest concept.Off the topic, scrisesem un gargantuan article despre skilluri, pasiuni şi talente, dar am ales să-l împart pe bucăţi, urmând ca la final să fac o schemă logică care să cuprindă toată această suită de expuneri.

Ziceam că e un principiu universal, care se poate aplica în orice domeniu. Acum voi examina doar evenimente intrapersonale / activităţi individuale, pentru a lăsa discuţia despre aplicabilitatea sa în relaţiile interumane pe altă dată.

Propun următoarea frază pentru o analiză filozofico-semantică (God i love college professors) – adică dacă are sens sau nu.

“Ne plac lucrurile la care suntem buni şi suntem buni la lucrurile care ne plac”.

Acest enunt este adevărat în esenţă, cu valenţe de lemă sau axiomă. Dar ascunde anumite capcane letale.

Aş dori înainte să definesc exact noţiunea de “lucru care îmi place să fac”. Pentru mine e echivalentă cu noţiunea de pasiune. Eu consider a fi

Pasiune : ceva ce îmi place să fac şi pot susţine pe termen nedefinit fără  implicarea unor motivaţii exterioare.

E ceva complet intrinsec. Iau în calcul aici doar pasiunile constructive şi nu cele distructive, care prin exercitarea lor aduci prejudicii ori altora, ori ţie.

Exemplu: dacă descoperi că te pricepi să baţi cuie, positive reinforcementul intrinsec al simplei comparaţii cu ceilalţi te va obliga să repeţi experienţa, progresând pe parcurs – în special dacă bifezi M în loc de F pe formulare. Altfel spus, va ajunge să-ţi placă.

În sens invers, dacă simţi că-ţi place web designul, atunci o să cauţi (activ sau pasiv) orice metodă de a îmbunătăţi procesul pentru a căpăta mai multă satisfacţie. Adică vei deveni mai bun.

Eu personal sunt o fiinţă puternic vizuală şi mi-am clarificat această idee printr-o corelaţie cu schema grafică a accelerării şi multiplicării investiţiilor de la macroeconomie. Pur şi simplu mi-a venit, intuitiv. Aceasta va fi şi synthesizing quote-ul acestui articol. Mai concis de atât nu ştiu cum să expun.

Principiul acceleratorului şi al multiplicatorului

Prima încercare N 1 -> Investeşti energie de 30 J (pentru simpla convenţie că energia se măsoară în Jouli am ales să pun o unitate de măsură; e în sens abstract, evident), iar satisfacţia generată e dublă (depinzând de natura activităţii întreprinse) 60 J.

Dacă prima dată abia ai apucat să construieşti o casă micuţă din piese lego, ca să vezi cum e, fii sigur că a doua oară nu te vei mulţumi doar cu atât.

A doua încercare N 2 -> Satisfacţia generată e multiplicată de dorinţa intrinsecă de a căpăta mai multă satisfacţie şi se transformă într-o investiţie de 180 J în activitatea cu pricina.

A doua oară când vei face un tur de circuit la NFS, cu siguranţă vei face tot posibilul să scoţi un timp mai rapid.

Un singur exemplu e necesar şi suficient pentru a înţelege acest grafic: e principiul de bază al funcţionării schemelor Ponzi (Joulii iau acum formă monetară, nu mai sunt aşa abstracţi). Urmăreşte episodul din Two and a half men – Three Hookers and a Philly Cheesesteak pentru o expunere umoristică foarte sugestivă.

Menţionam capcanele legate de motivaţiile exterioare. Să nu confunzi totuşi ceea ce îţi place cu adevărat, cu ceea ce îţi place datorită unor reinforcementuri extrinseci. Cred că am fost destul de explicit mai sus, dar vreau să reiterez aserţiunea şi o să o susţin cu un exemplu banal: nu înseamnă că îţi place să fii avocat pentru faptul că iei o valiză de bani pe munca ta. Poate nu eşti de acord, aşa că hai să evaluăm un pic situaţia.

Să presupunem că eşti atât de bun în ceea ce faci încât dacă ai munci o zi din an, ţi-ai plăti cheltuielile pentru restul de 364. Nu cred că ar fi foarte deranjant, nu?

Asta îţi dă posibilitatea să faci ceea ce vrei, nu?

Dar ce vrei să faci mai exact?

Ceea ce vrei să faci e să risipeşti bani non-stop? Nu ştiu, posibil, dar puţin probabil.

Mă îndoiesc că nu există nici o posibilitate de a câştiga bani şi din ceea ce ţi-ar plăcea să faci.

Dacă ai câştiga decent făcând ceea ce îţi place să faci, ai mai lucra acea zi din an pentru valiza de bani?

Da? De ce?

Ca să faci ceea ce-ţi place să faci?

Dar deja faci ceea ce-ţi place să faci!

Problema cu testele de tip strengthsfinder e că nu fac minuni. Ori îţi zic ceva ce ştiai deja, ori nu-ţi zic absolut nimic util despre tine; sau mai rău, să existe o contradictie între ce credeai tu despre tine şi rezultat. Mai pe scurt, dacă te cunoşti, te regăseşti uşor, dacă nu, ai pierdut timpul făcând testul. Şi poate paradoxal, cu cât faci mai multe teste, cu atât tabloul general  e mai ambiguu.

Personal nu cred că ar trebui să-ţi cauţi punctele forte în teste, pentru că aşa numitul punct forte e greu de definit. Gallup, în cartea Discover your strengths, consideră P.F.=Talent * Timp investit, talentul fiind un fel de multiplicator fără de care timpul investit ar fi inutil. Aici ei fac diferenţa în felul următor – dacă ai talent, prin timp investit atingi “near perfect performance”, pe când fără un “innate talent” la bază – P.F. devine o simplă abilitate. Un raţionament corect, dar consider că au subestimat influenţa factorului timp. Mergând un nivel mai înalt cu formulele matematice abstracte, eu cred că Talent=abilitate înnăscută (genă) *Timp inv³ (valoarea exactă a exponentului e mai puţin importantă).

Adică talentul nu e ceva ce ai intrinsec? Eu unul nu sunt de această părere. Nimeni nu s-a născut învăţat şi orişicine a început de la 0 – ceea ce nu e echivalent cu tabula rassa behavioristă, cu care, la fel, nu sunt de acord. Nu cred că Federer a servit un as prima dată când a pus mâna pe rachetă.

Un singur lucru aş mai dori să-l dezbat acum – ei spun că o marcă a descoperirii talentului e reducerea timpului de învăţare. De acord, dar când? Orice activitate complexă “se ajută” de anumite abilităţi adiacente. Ping-pongul presupune dexteritatea mâinii, reacţii rapide şi coordonare mână-ochi. Dacă eşti un jucător cel puţin decent de tenis de masă eu unul nu cred că ai putea fi un şofer slab. Dacă la un anumit moment dat descoperi că te pricepi “natural” la o anumită activitate nouă, poate că ţi-ai exersat în timp acele subactivităţi componente, iar faptul că “prinzi din mers” se datorează acelor skilluri. Pur şi simplu nu ţi-ai dat seama (până atunci) că o combinaţie a acelor abilităţi ţi se potriveşte.

Asta înseamnă că timpul investit e net mai important decât gena? Eu unul sunt convins că da, de ceva timp deja, iar recenta lecturare a cărţii Outliers a lui Malcolm Gladwell n-a făcut decât să accentueze puternic această credinţă. Gladwell explică extrem de argumentat că orice geniu a avut mai întâi nevoie de 10.000 ore practică pentru a-şi valorifica geniul. Mozart a produs primele capodopere la 21 ani, deşi a început să compună de la 5 ani. Bill Gates a avut ocazia de a sta pe calculator programând mai mult ca orice alt copil din lume, la vremea aceea. Nu există geniu fără muncă asiduă. Citatul lui Edison e grăitor “Genius is 1% inspiration and 99% perspiration”.

Aşadar, geniile se formează, nu se nasc. Pur şi simplu profită de anumite oportunităţi din mediu, iar apoi, singuri construiesc rachete capabile să ajungă pe Lună.

Ok, cum afli la ce eşti talentat ? Only one way, by doing things. Mergi pe bicicletă, du-te  la un biliard, fă un castel de nisip, scrie o poveste, fascinează nişte copii cu povestea ta! Începe de undeva. Oricât ai sta în casă şi te-ai gândi că ai putea avea talent la pictat, nu vei afla asta niciodată (remember Henri Matisse from Discover your strengths).

Nici dacă stai doar să te gândeşti, nu-ţi dezvolţi gândirea aşa. În cel mai bun caz îţi ordonezi gândurile, dar nu afli nimic nou. Mult-prea-cunoscutul-deja-aproape-clişeu moment A-HA în care realizezi chipurile ca din neant o anumită stare de fapt – are ca şi cauză o succesiune de evenimente/situaţii de factură externă, pe care subconştientul le internalizează instantaneu, dar pe care “frăţiorul” mult mai retardat conştientul le înţelege mult mai târziu. Pe scurt, start with something, start small.

Synthesizing quote:

Genius is 1% inspiration and 99% perspiration

Thomas Edison

 

Mihai Ifrim

Titlul articolului a fost inspirat de un miniseminar de introducere în neuroştiinţe. Era un mic test care demonstra că voinţa e o resursă limitată a individului. Nu e greu deloc să înţelegi acest concept. Pune-te într-o situaţie banală, gen stat cu capul deasupra unui tomberon descoperit şi o să-ţi dai seama că nu poţi rămâne pe termen nedefinit lângă el, nimeni n-ar putea. Orice situaţie care generează un anume disconfort, oricât de mic, are potenţialul să te scoată complet din sărite la un moment dat.

Timpul scurs practic îţi măsoară voinţa ta intrinsecă depinde de mai mulţi factori:

1. Personalitatea – faptul că eşti coleric poate însemna că eşti mai puţin dispus să stai la o coadă decât un flegmatic.
2. Motivaţia – în general joacă un rol crucial în ecuaţie, dar în primul rând trebuie să respecte condiţia disconfort >= autocontrol + recompensă ulterioară, iar aici pot vorbi încă vreo două pagini despre tipurile recompensei şi influenţele asupra motivaţiei.
3. Autocontrolul – capacitatea de a te stăpâni influenţează destul de mult mărimea “recipientului” în care e depozitată voinţa. Sunt cazuri în care o găleata e mai eficientă decât un pahar, dacă se ia puţin câte puţin, sau alte cazuri când acest lucru nu contează, pentru că ceva ameninţă să rastoarne recipientul cu totul (paharul şi găleata se golesc în acelaşi timp).
4. Experienţele trecute – dacă ultima dată când ai vorbit cu cineva discuţia te-a enervat, e foarte posibil ca a doua oară să nu mai fii aşa dispus să-l asculţi.
5. “Gusturi”/prejudecăţi/opinii – e mai probabil să rămâi într-un loc dacă îţi place muzica/decorul, decât dacă nu.
6. Familiaritatea cu situaţia – dacă ai văzut deja un film, e mai puţin probabil să ai răbdare să-l vezi a doua oară prea curând, mai ales dacă ştii că nu-ţi place.

Tensiunea rezultată ca urmare a enervării (cantitate de energie negativă o mai numesc unii, stress alţii) o văd ca un produs între intensitatea stimulului (e una să rezişti într-o cameră la 80dB şi alta e să rezişti la 120dB) şi aversiunea personală faţă de stimul (coeficient agregat al punctelor 4-6 ). Eu am făcut o conexiune instinctivă cu legea lui Ohm după literele implicate, poate aşa te ajută s-o reţii; cu menţiunea că rezistenţa ia sensul aversiunii astfel încât tensiunea să fie direct proporţională cu ea.

U _{tensiunea rezultată} = I _{intensitatea stimulului} * R _{aversiunea faţă de stimul}

Am abordat acest subiect pentru că în acest articol subliniam faptul că trebuie să ai răbdare să observi primele efecte pozitive ale dezvoltării orizonturilor cunoaşterii, so that the compound interest can kick in. În primul an simple interest-ul e la fel de eficient ca şi compound interestul. Abia după 1 an se atinge punctul break-even (e ca orice altă investiţie, eu nu o văd diferit din punctul ăsta de vedere), iar compound interest-ul depăşeşte simple interest-ul.

Pe lângă sfatul clasic al bătrânilor cu răbdarea treci marea, pe care îl vei întâlni în multe cărţi de dezvoltare personală sub o formă sau alta, eu te-aş îndemna să faci un lucru care pe cât de logic e, pe-atât de simplu e de implementat – începe complet de la 0.

Dacă ai probleme cu acceptarea informaţiilor noi (şi cu siguranţă ai, toată lumea are) pe motivul că “nu văd ce-aş putea învăţa eu de-acolo”, începe cu un domeniu în care nu ai nici cea mai mică idee despre subiect, astfel încât să nu existe conflicte de opinii şi implicit o aversiune faţă de nou – să zicem la ce foloseşte un sincrociclotron sau dieta căluţului de mare (apropo, ştiai că mănâncă peste 3000 insecte marine pe zi?), evident tu cunoşti mai bine ce te-ar interesa.

Eu personal am o aversiune foarte mare faţă de repetarea unor lucruri deja învăţate. Mă plictisesc de moarte şi mă enervez dacă nu găsesc nici o componentă nouă. E un defect (în multe cazuri exagerez, potrivit standardelor normale) de care sunt perfect conştient şi căruia îi dedic energie ori pentru a evita situaţiile în sine, ori pentru a educa stăpânirea de sine (deşi nu e tocmai scenariul meu favorit pentru a-mi forţa limitele autocontrolului).

Autocontrolul e ca un muşchi. Dacă îl “lucrezi” zi de zi în mod controlat, devine mai puternic (aşa numitul concept de creştere organică, pe care îl voi dezvolta cu altă ocazie). Muşchiul, având proprietăţile fizice ale unui elastic, e mai performant atunci când îl laşi să se obişnuiască cu greutăţile – când se întinde progresiv. Dar ca orice elastic, are o tensiune de rupere. Dacă îl forţezi cu o greutate imposibil de ridicat/ţinut muşchiul va ceda ( G > T rupere ), în acest caz făcându-şi apariţia efectele terminării rezervei de willpower (irascibilitate crescută, atitudine negativă/acuzatoare/distructivă etc). Când te urci la volan, ai grijă să fii cât de cât calm/bine dispus, întrucât nu e momentul tocmai ideal să ţi se termine “carburantul”.

Un caz particular îl constituie creşterea incrementală a greutăţii până la inevitabila cedare. Se pare că inchizitorii medievali foloseau o astfel de metodă de tortură pentru a rupe tibia, aplicând o tensiune progresivă asupra tendoanelor genunchiului (nu mai ştiu exact în ce poziţie, pentru amatori documentarul se numeşte Ancient torture tech). Fibrele musculare au capacitatea de a deveni din ce în ce mai elastice astfel încât în cele din urmă osul cedează forţei de rupere şi nu tendonul (o situaţie la fel de agonizantă ca şi picătura chinezească). Continuând alegoria, în acest caz se rupe ceva mult mai grav, în interior, iar efectul poate fi neaşteptat de catastrofal (sunt deja numeroase referinţe în filme despre people who snap, cea mai cunoscută e poate categorisirea oamenilor stressaţi din Anger Management ). E uşor de pus un asemenea diagnostic în cazul evenimentelor recente din Norvegia sau Liege, acestea fiind contexte în care nu te-ai aştepta la aşa ceva, însă având în vedere stadiul cunoaşterii noastre asupra minţii, nici cel mai capabil expert în domeniu nu şi-ar putea da seama de cauzele reale ale unor astfel de manifestări (în nici un caz mai mulţi experţi, pentru că ar ajunge oricum să se contrazică reciproc în anumite puncte).

În concluzie, dacă ştii că ţi-ai “întins fibrele” prea mult, ia o pauză, relaxează-te, bea nişte apă / cafea / bere sau fumează o ţigară dacă e musai, ca să-ţi recapeţi forţele (“reumple” recipientul cu willpower, măcar într-o măsură mai mică). Dacă nu te afli într-un mediu controlat de tine pentru a-ţi exercita autocontrolul, don’t push it. Limita între “febra” necesară “creşterii masei” musculare şi “incapacitatea temporară de muncă” (măsurată în secunde, minute, ore sau chiar zile – nu ţi s-a întâmplat niciodată să laşi totul baltă şi să pleci la munte pentru weekend? ) e foarte fin delimitată. Mai ales în cazurile în care efectele unei I.T.M. sunt net mai devastatoare decât terminarea forţată a activităţilor în curs, se recomandă luarea unei pauze. Ştii cum se spune, e mai bine să previi, decât să tratezi.

Desigur, toate aceste situaţii pot fi evitate printr-un autocontrol şi o autocunoaştere performante. E nevoie de multă practică, ca în orice, dar în primul rând, trebuie să începi de undeva.

Synthesizing quote:

A man who is a master of patience is master of everything else.

George Savile

Ok, să presupunem că te-ai hotărât că ai avea ceva de învăţat şi vrei să începi de undeva. Care ar fi primul pas? Sfatul meu e să te orientezi în principal pe cărţi, lăsând pe mai târziu trainingurile sau conferinţele. Aşa e cel mai simplu să-ţi formezi o primă impresie şi oricum toate programele de self-help sunt inspirate 99,99% din cărţi şi mereu sunt făcute referiri la lucrări clasice.

Aşa cum mai întâi studiezi abecedarul, numărarea şi ştiinţele naturii (geografie şi istorie în ciclul primar), idem sunt anumite cărţi generale, care explică principiile fundamentale.

În “pachetul de bază”, pentru începători, eu aş include următoarele titluri:

Dale Carnegie – How to win friends and influence people. De departe cea mai bună carte în domeniu (prima cu succes internaţional, apărută în 1936), atât pentru început, cât şi ca reprezentare clară, concretă a unor lucruri mai greu de înţeles şi mai ales de implementat. Personal o consider un fel de “Biblie” a self-helpului.

Napoleon Hill – Think and grow rich. În timp ce How to win friends and influence people are forma unei colecţii sistematizate de învăţături, Napoleon Hill a realizat o abordare ştiinţifică a succesului. Cartea e în sine o cercetare/analiză a trăsăturilor celor mai influenţi lideri ai vremii din lumea afacerilor, profitând de sprijinul lui Andrew Carnegie, al doilea cel mai bogat om de pe planetă, după John D. Rockefeller. Este structurată sub forma unor capitole cărora acum le sunt dedicate individual biblioteci întregi de maculatură (psihologie, autocunoaştere, motivare, succes etc) – o carte care a fost scrisă cu mult înaintea vremii sale, dar care s-a bucurat de un imens succes de la început. Făcând o paranteză, părerea mea e că fără legătura cu Andrew Carnegie mă îndoiesc că ar fi avut acelaşi impact, dacă să presupunem că ar fi fost un anonim care folosea fix aceleaşi cuvinte. În fine, all in all, it was for the best.

Dacă nu ai citit aceste două cărţi, e ca şi cum ai vrea să treci în celelalte clase fără să înveţi să scrii, să citeşti şi să calculezi. Analogia nu este tocmai completă, în sensul că ele două înmagazinează o cantitate incomensurabilă de cunoştinţe în domeniu. Altfel zis, cu ele se poate începe atât studiul în clasa I, dar la fel de bine se pot studia şi în clasa a XII-a, pentru că pe măsură ce înţelegi mai mult, descoperi din ce în ce mai multe lucruri.

O altă carte foarte bună cu care poţi începe e Rich Dad, Poor Dad de Robert Kiyosaki, care e puţin mai înclinată spre latura interpersonală decât Cashflow Quadrant al aceluiaşi autor. Oricum ar fi, ambele sunt must-read!

John Maxwell e oricând un autor pe care îl lecturezi cu plăcere pentru că scrie într-un stil accesibil oricui. Principiile sale sunt impregnate adânc şi expuse foarte clar şi invariabil în fiecare carte a sa. Eu am început cu The 21 Irrefutable Laws of Leadership.

7 Habits of Highly Effective People de Stephen Covey a marcat o nouă eră în self-help, deşi e mai mult o carte de management. Recunosc că nu mi-a plăcut la primele tatonări datorită limbajului oarecum bombastic, dar cu puţină răbdare am parcurs-o treptat şi foarte bine am făcut, întrucât în spatele exprimării de profesor emerit la Harvard se ascund cunoştinţe realmente valoroase.

Un alt clasic al literaturii self-help e Zig Ziglar cu al său bestseller See you at the top (eu unul îţi recomand să cauţi nişte audiobookuri pentru că tipul e un showman genial, iar programele sale sunt cu mult mai savuroase decât cărţile). Og Mandino The Greatest Salesman in the World sau Norman Vincent Peale The Power of Positive Thinking sunt alte două cărţi foarte cunoscute şi apreciate.

Deşi am încercat din răsputeri să evit acest paragraf pentru a eluda remarcile negative, nu pot să nu te avertizez în legătură cu sindromul “copycat authors”. Aceşti autori nu fac altceva decât să copieze în mod aleator din alte cărţi punând titluri care “dau bine” la public. Fereşte-te în general de cărţi cu titluri care conţin cuvintele secret, milionar, 9 paşi pentru a reuşi în viaţă, reţeta succesului sau (my favourite) nshpe mii de moduri de a atinge fericirea. Desigur există şi excepţii de la regulă, ca peste tot. Dar dacă tot vrei să iei un lucru bun, ia-l pe cel original, nu ciorba de idei trântită de nea Cornel de la colţul străzii pe o hârtie strălucitoare. Mai ales că nu se pune problema costurilor – titlurile mai vechi au preţuri mai accesibile în general.

După ce te vei fi văzut fără alte cărţi clasice de citit (al căror număr depinde în funcţie de aria ştiinţifică vizată, ambiţie sau timp alocat de la aproximativ 50 la peste 500 – dacă vrei să ataci cunoaşterea la modul general), feel free to experiment. Personal chiar şi peste 5 ani mă văd în aceeaşi postură, nefăcând nimic altceva decât să citesc şi stiu sigur că nici atunci nu voi rămâne fără idei.

Synthesizing quote:

A journey of a thousand miles begins with a single step.

Confucius

Mihai Ifrim

După cum poţi remarca, primele două articole încep cu aceeaşi întrebare, iar în al treilea este folosită în mod repetat pentru accentuarea unor idei.

De ce atât de multe “de ce”-uri? Pentru că din punctul meu de vedere e cea mai importantă dintre întrebări, nici una nu vine nici măcar aproape ca importanţă. E întrebarea de la care a pornit totul. Toate cunoştinţele pe care le are omenirea în acest moment se bazează pe curiozitatea unei anumite persoane dintr-o anumită situaţie trecută, intrată deja în istorie.

Înainte să faci ceva, întreabă-te de ce faci (sau vrei să faci) acel ceva înainte de toate. “De ce” este cheia înţelegerii oricărui lucru. Răspunsul la întrebare vine sub forma ori a unei legi a naturii (De ce a căzut mărul din copac? – dacă tot vorbim de momente definitorii ale istoriei), ori a unei motivaţii personale (De ce vreau eu să câştig mai mulţi bani?) etc.

Motivaţia personală (sau drive-ul interior pentru romglezişti) e combustibilul universal al oricărui tip de acţiune. Poţi muta munţii din loc, poţi construi insule artificiale sau poţi ajunge pe Lună, dacă îţi propui acest lucru. Nu se poate cuantifica puterea de sacrificiu a unui om care are un motiv pentru a trăi, un sens în viaţă. Deja vu sau nu (deşi eu zic că ar trebui să fie), îl dau aici ca exemplu pe Viktor Frankl, care a supravieţuit 4 ani în lagărele de concentrare naziste pentru a oferi lumii mai târziu logoterapia. Înainte să întreprinzi ceva, pune-ţi întrebarea “de ce?” şi caută un motiv real pentru care ar merita să faci acel lucru.

E interesant cum copiii întreabă de mici de ce lumea e aşa cum e la tot pasul, însă pe parcursul “maturizării” educaţia îndepărteaza cu succes acest obicei. Suntem învăţaţi să credem orbeşte în dogmele autorităţii, oricare ar fi aceasta, fără să trecem prin filtrul conştiinţei noastre. E corect ce-mi transmite această autoritate? Am nevoie de ceea ce îmi transmite această autoritate?

Eu unul mă consider foarte norocos că nu am fost subjugat de ideologia conformismului, de mic fiind învăţat şi (mai ales) încurajat să gândesc pentru mine, atât acasă, cât şi la şcoală.

Mulţi nu-şi dau seama că autoritatea e în esenţă tot un om, supus greşelii. Nimeni nu deţine adevărul absolut. Într-adevăr depinde foarte mult de context, însă data viitoare când te mai întâlnesti cu tiparul:

D(emand) : Fă cutare X lucru!

Q(uestion) : De ce X e bun şi trebuie să fac a,b,c?

A(nswer) : De de-aia, pentru că aşa zic eu

încearcă să nu laşi lucrurile aşa, că nu are nimeni nimic de câştigat.

Synthesizing quote:

The fact that you are willing to say, “I do not understand, and it is fine,” is the greatest understanding you could exhibit.

- Wayne Dyer

După ce te vei familiariza cu conceptele aici şi aici, ceea ce nu îţi ia mai mult de 30 de secunde, poţi continua lecturarea articolului.

Făcând abstracţie de caracterul patologic al definiţiilor, la o scară mai redusă toţi suferim şi experimentăm aceste două fenomene (e.g. a refuza să faci un lucru de teama de a nu fi ridiculizat / a te distra pe seama celorlalţi). Cine susţine altfel ori e pustnic, ori e sociopat (aş fi zis că e şi nebun, dar e de la sine înţeles).

Majoritatea dintre noi am auzit de studiile făcute de americani asupra ierarhizării fricilor, ori din cărţi, ori din filme (Seinfeld ar fi un exemplu de notorietate), cum că teama de a vorbi în public ar fi cea mai întâlnită dintre frici. Nu pretind nimic şi nici nu vreau să detaliez acum subiectul, dar asta e o frică oarecum compusă din mai multe “subfrici”. În funcţie de situaţie, poate fi teama de a nu transmite corect mesajul către tribul tău (presupunem un lider cu intenţii şi valori nobile), teama de a nu fi omorât de un public furios (poate crezi că am cam trecut noi de Evul Mediu, dar Ghaddafi încă nu s-a răcit bine) sau teama de a nu te face de râs – care de fapt e singura aplicabilă în condiţii normale şi cea care ne interesează pe noi acum.

Permanent şi consecvent evităm anumite situaţii sociale pentru a nu ne pune în ipostaze jenante. Nu zic că trebuie să căutăm astfel de evenimente (deşi şi ăsta e un sport în sine – îţi aminteşti adevăr sau provocare? ), ci vorbesc despre acele lucruri pe care am dori să le întreprindem, dar ne temem de oprobriul public. De la vizionarea unui anumit film, la ascultarea unui anumit gen de muzică, la, din păcate – învăţarea a ceva nou sau exprimarea liberă a sinelui.

Desigur, doi termeni intră în ecuaţie, stima de sine şi (mai ales) încrederea în forţele proprii, dar nu vreau să aprofundez acum pentru că n-aş şti de unde să încep, în primul rând.

De ce nu zici nimic când nu înţelegi ceva?

De ce nu-ţi exprimi opinia faţă de un anumit lucru?

De ce  nu te duci la cursurile de tenis pe care vroiai să le faci când erai mic?

De ce nu îţi asumi răspunderea pentru alegerile făcute?

De ce … ?

De ce … ?

De ce … ?

Sunt sigur că poţi găsi câte o scuză pentru fiecare situaţie în parte, însă acele scuze trebuie validate de o persoană exterioară. Găseşte tu alte trei situaţii (Q & A) pentru a stăpâni conceptul.

Putem împărţi şi aşa fricile – întemeiate (validate) şi neîntemeiate (nevalidate), mai exact cu sau fără consecinţe.

Să luăm ca situaţie cel mai banal exemplu care ţi-a venit prima dată în minte – frica de a fi considerat prost. Întemeiată sau neîntemeiată? Cine consideră asta? Care sunt consecinţele reale (nu închipuite) ale faptului că acea persoană crede că eşti prost?

Prostia nu e o stare, ci o situaţie izolată. Eşti prost doar dacă faci lucruri prosteşti. Ce-i drept, devine o stare atunci când eşti mereu prost datorită faptului că faci mereu lucruri prosteşti. Toată lumea face lucruri stupide tot timpul. Ce contează e cum priveşti tu (şi numai tu) acest fapt. Dacă n-ai văzut încă Forrest Gump, ţi-l recomand cu mare căldură. Descrie mult mai elocvent ceea ce am vrut să transmit mai sus.

Să zicem că vrei să te apuci de un lucru, să practici fotbalul. Evident n-o să-i înşiri pe toţi de la prima intrare pe teren şi să înscrii cu un şut în vinclu (pozând pentru cameră în acelaşi timp). Un stâng în dreptul, un luft, apoi auzi primele râsete. OK, te-ai descurajat total şi ieşi mai repede ca Forrest Gump de pe teren.

În primul rând, înainte să faci asta, încearcă să distingi corect dacă râsul e natural sau forţat. Dacă e natural, chiar dacă nu ţi-a picat bine, n-ai nici un motiv de supărare. Ceilalţi râd de situaţie şi nu de tine. Need more pep talk? Ca să înţelegi mai bine, gândeşte-te la un copil care a făcut o poznă, părinţii râd, iar copilul începe să plângă. Este exact aceeaşi situaţie. Ţi-a trecut?

Dacă însă nu e natural, atunci ceilalţi o fac din răutate, iar sfatul meu e să părăseşti acel micro-cosmos cât de repede posibil, mai ales dacă simţi că nu poţi renunţa la fotbal. Aceşti oameni practică descurajarea ca meserie şi nu generează un mediu tocmai propice învăţării. În general aşa îşi ascund propriile insecurităţi şi nici nu vor să te vadă reuşind, pentru că ei nu cred în ceea ce faci (şi nimănui nu-i place să i se demonstreze că n-are dreptate). Rupe conexiunile sau menţine un nivel minim de interacţiune dacă vrei în continuare să devii noul Messi.

Bun şi dacă au dreptate? În caz că nu încalci vreo lege a naturii/eticii/codului civil (e.g. vrei să sari de pe o clădire pe alta ca Neo şi-ţi zice Vasile să bei mai bine o bere cu el), nimeni nu prea poate să îţi zică dacă poţi sau nu poţi să faci un lucru. Ar trebui să cunoască tot ce ai făcut, tot ce ai gândit în viaţa ta, apoi să facă o estimare destul de complexă a şanselor tale de reuşită. Un singur “consultant” ar putea să-ţi dea asemenea sfaturi, dar nici măcar El n-o face. De aceea se numeşte liber arbitru.

Rezumând şi privind retrospectiv, gândeşte-te de două ori dacă să râzi sau să descurajezi intenţionat un comportament care ţie ţi s-ar părea fără sens. Cel mai simplu ar fi să-ţi aminteşti situaţia în care tu ai fost pus la rândul tău în aceeaşi ipostază (şi care ţi-a trezit cele mai puternice sentimente). Ar trebui să-ţi taie cheful instantaneu.

Synthesizing quote:

While one person hesitates because he feels inferior…

the other is busy making mistakes

and becoming superior.

Henry C. Link

Mihai Ifrim

După cum spuneam şi în primul articol, atitudinea negativă e principalul inamic intrinsec al dezvoltării personale. Fără puţină deschidere la minte, nu vei putea ajunge nicăieri.

Un alt mare impediment se materializează prin conceptul de “instant gratification” {voi folosi anumite expresii in limba engleză din 2 motive [aşa le-am reţinut, datorită cărţilor în care am văzut prima dată termenul şi totodată lipsa unei expresii echivalente în limba română ( majoritatea cărţilor au tradus acest concept prin “gratificare instantă”; acum spune-mi sincer, cu ce te ajută această traducere?!)],  deşi nici mie nu-mi prea place “romgleza” corporatistă}.

Puţine lucruri îţi oferă o satisfacţie imediată (mai ok ?!) precum aerul sau apa. Inspiri şi nevoia de oxigen îţi este saturată instantaneu. Bei apă, iar în câteva secunde îţi trece setea. De aici şi expresiile, “am nevoie de el/ea ca de aer/apă”. Mai ales pe aceste meleaguri acest fenomen e omniprezent – în toate păturile sociale, domenii, sectoare etc.

Să luăm câteva exemple: orice om cumpără un produs ori că îi aduce o îmbunătăţire (pleasure seeking), ori ca îl scapă de un pericol (tension relieving), dar acestea ar trebui să se petreacă pe loc, altfel nu este interesat. Sună familiar?

Capacitatea unui produs de a satisface o nevoie imediată poate fi vazută ca şi lichiditatea unor investiţii. Nişte acţiuni pe piaţa de capital pot fi transformate mult mai uşor în bani decât nişte imobile. La fel putem să luăm şi informaţiile ca exemplu – şi acestea diferă în lichiditate. Un “pont” pe bursă îţi poate aduce 10% din suma investită în decurs de câteva zile, pe când un material cu caracter educaţional  poate dura ani până când îl poţi capitaliza (între aceste două extreme se plasează produsele companiilor de consultanţă). Desigur, fiecare dintre aceste tipuri de activităţi vine cu bagajul lor specific de eforturi de implementare şi riscuri – fundamental diferite. Tu trebuie să ştii sigur care dintre acestea ţi se potriveşte. Precum în descoperirea tipului de personalitate sau a punctelor forte, aici nu e vorba de cine are dreptate şi cine nu. Trebuie doar să ştii ce tip de activităţi preferi (e.g. un criteriu fundamental de evaluare ar fi răbdarea).

Pentru mulţi oameni poate rămâne un mister cum se poate câştiga 1.000.000 $. Nu doresc să devin foarte judgmental, dar sunt destul de convins că dacă am rula un chestionar la nivel naţional în care să fie şi această  întrebare – cum poţi avea o avere de peste 1mil $, o majoritate covârşitoare nu ar găsi decât două răspunsuri  1) să se fure; 2) să se câştige la loto.

O metodă simplă (cel puţin în teorie) prin care poţi deveni milionar în $, pe care am auzit-o prima dată într-un audiobook pe tema multiple streams of income, e să depui lunar câte 100 $ într-un depozit bancar, iar în aproximativ 50 ani (durata activării în câmpul muncii) vei avea peste 1.000.000 $. Dacă ţi se pare prea mult 100$, încearcă de 10 ori mai puţin. Cu 10$ pe lună ajungi la peste 100.000$. E ok aşa?  În 50 ani, dacă ai câştiga câte 1.000 $ pe lună, ai avea  la sfârşit doar 600.000$, deci “puţin” peste jumătate decât dacă ai pune într-un cont cu dobândă de 10 ori mai puţin.

Cam aceeaşi situaţie e şi în cazul self-helpului. Deşi la început nu faci decât nişte paşi mărunţi într-o anumită direcţie, aparent fără nici un fel de aplicabilitate practică, în timp vei simţi din plin beneficiile aduse de munca depusă sistematic, zi de zi. Totul creşte “cu dobândă”.

Partea cea mai frumoasă e că deşi contul bancar poate să dispară în diverse condiţii (falimentul băncii de exemplu), investiţia în propria ta persoană nu o poate şterge nimeni. E ca şi cum ai avea un milion de $ permanent la tine, fără ca nimeni să nu ţi-l poată aliena.

De unde începi însă? Păi în primul rând de la a avea dispoziţia de a investi. În principal timpul tău, apoi într-o carte bună. Iar mai târziu, după ce observi primele schimbări pozitive care îţi vor încuraja comportamentul de a investi noi resurse, să continui până când la un moment dat să fie un stil de viaţă.

Principiul acceleratorului şi al multiplicatorului din teoria macroeconomică stipulează că trebuie să bagi bani într-un sistem ciclic, din care mai apoi să iasă alţi bani, de preferinţă mai mulţi (e de la sine înţeles că cele două constante sunt măcar supraunitare). Ei bine, acesta e un principiu universal, se poate aplica în cele mai diverse situaţii (voi crea un articol special pentru acest subiect). Însă e la fel peste tot. Pentru a profita de nişte beneficii, trebuie mai întâi să investeşti. Dacă nu investeşti,  atunci nici nu poţi spera la îmbunătăţirea status quo-ului unei situaţii. 0*orice constantă=0 spune o lege a matematicii . Doar despre Kasparov se spunea că poate obţine avantaj din piatră seacă, dar până şi lui îi trebuia o “piatră seacă” (a se citi oportunitate pe care alţii nu o vedeau) pentru a obţine acel avantaj. Nimic nu apare din senin.

Desigur, lumea e imprevizibilă şi nimeni nu deţine adevărul absolut. După cum spuneam şi mai sus, depinde ce tip de activitate ţi se potriveşte. Eu nu pot decât să te fac să-ţi pui nişte întrebări. Restul depinde de tine.

Ca să închei într-o notă pozitivă, această nerăbdare (instant gratification) a salvat lumea la un moment dat. Fiindu-i prezentat proiectul bombei atomice la începutul WW II, Hitler a refuzat să mai acorde atenţie cercetătorilor care stabiliseră ca termen limită începutul anului 1945 (correct me if i’m wrong). Asta deoarece a considerat că poate termina războiul într-un timp mai scurt. Astfel, proiectul a ajuns pe mâna americanilor, iar restul e istorie.

Synthesizing quote:

I have little patience with scientists who take a board of wood, look for its thinnest part, and drill a great number of holes where drilling is easy.

Albert Einstein